Cautatorii de comori

Se intampla ca o persoana oarecare sa faca sapaturi mai adanci pentru temelia unei case, harletul sa scrasneasca ascutit si sa iveasca la lumina soarelui vreun ulcior plin cu monede vechi si valoroase sau vreo relicva pe care sa si-o dispute muzeele. Se mai intampla ca ghearele vreunui excavator sa smulga pamantului cate o comoara uimitoare. Dar acestea sunt intamplari fericite, de care lumea aude numai in functie de valoarea descoperirilor.

Adevaratii cautatori de comori nu lucreaza decat rareori la intamplare, nu o data pasiunea cautarii ca atare o intrece pe aceea a descoperirii, sunt ascultate si citite atent toate povestile, chiar si cele aparent miraculoase, cu pirati si lotri, sunt cercetate harti vechi, cu liniile sterse si a caror hartie mai ca nu se faramiteaza la atingere, sunt citite printre randuri manuscrise incifrate si se incearca dezlegarea enigmelor. Spre sfarsitul secolului XX, cautatorul de comori nu mai arata, bineinteles, precum cel din vremurile romantice, chiar daca e impins la actiune de aceleasi imbolduri. Stiinta isi aduce contributia sa: detectarea de metale, aparate de respirat sub apa, sonde acustice, tehnici moderne de salvare.

Relatari diverse despre mari naufragii sau disparitii de comori, in veacurile trecute, au infierbantat decenii la rand mintile multor cautatori de comori, dispusi sa-si risipeasca in cercetari si ultimul banut, in speranta averilor viitoare. De jur imprejur, globul terestru este insemnat de duzini de epave care zac in cele mai neprietenoase locuri. Cautatorii de comori nu dezarmeaza. Un englez, Derek Wilson, a intocmit chiar un “Atlas mondial al comorilor”, pe care l-a si publicat. Sute de scrisori l-au bombardat dupa aceea, in care se solicitau sfaturi pentru diferite expeditii. 

Cateva comori celebre nici n-au fost localizate, altele au fost detectate in zadar. In 1651, Oliver Cromwell l-a trimis pe generalul George Monck sa-i jefuiasca pe scotieni. Jaful de la Dundee era suficient, potrivit marturiilor contemporane, pentru umplerea a 60 de nave. Dar intreaga avere a fost scufundata de o furtuna si comoara generalului Monck n-a mai fost descoperita. La inceputul acestui secol, in timpul razboiului ruso-japonez, la bordul vasului amiralului Nakimov se afla aur in valoare de cateva zeci de milioane de dolari. Vasul s-a scufundat in stramtoarea Formosa, a fost detectat, dar adancimea la care se afla si controversele in legatura cu apartenenta i-au indepartat pe cautatorii de comori. In 1746, un vas francez a adus aur in valoare de 35.000 de lire unor simpatizanti iacobini din Scotia, aur care a fost ascuns in regiunea Loch Arkaig. Un document din acea vreme descrie cum a fost ingropat, dar nimeni n-a reusit pana acum sa descopere locul.

Alte cazuri, devenite acum celebre, sunt incantatoare prin amestecul de aventura, suspans si imprevizibil. Un oarecare capitan Kidd a dus cu el in mormant, in 1701, secretul privind comoara sa, despre care multi incepusera sa vorbeasca. Intre 1929 si 1934, un avocat din Anglia a mers pe urmele capitanului si a achizitionat patru lazi despre care se spunea ca i-ar fi apartinut. In fiecare a gasit cate o harta descriind o insula – surprinzator de asemanatoare – pe una dintre ele fiind notat “Marea Chinei”. O simpla pista falsa pentru eventualii cautatori? Nu se stia de vreun drum al capitanului Kidd in acele mari, iar longitudinea si latitudinea indicate de el pareau sa se refere mai degraba la vreo insulita din Indiile de Vest. Mai aproape de zilele noastre, Richard Knight a realizat ca indicatiile de longitudine si latitudine nu prea erau fixe pe vremea capitanului Kidd (meridianul 0 a fost fixat in 1884), incat cuvintele de pe harta pareau sa se refere cu adevarat la marea din Extremul Orient. S-a adresat N.A.S.A., cu cererea de a-i fotografia din satelit o fasie de ocean din acea zona si a descoperit o insula exact de forma deschisa de Kidd – Ho Tre Non (Insula Piratilor), din golful Thailandei. In 1983, Knight se pare ca a vizitat insula si, cu ajutorul unui detector de metale, a descoperit trei lazi de monede cu aur, bare de aur, bijuterii, obiecte de jad si un mare rubin. Temandu-se sa nu fie descoperit, Knight ar fi ingropat comoara in alta parte, cu speranta transportarii ei, intr-un viitor apropiat.

O comoara care i-a tentat pe multi este Marele Tezaur din Lima. In 1821 la Lima, pe vremea aceea cel mai bogat oras din coloniile spaniole sud-americane, a izbucnit o revolta. Temandu-se pentru vietile si averile lor, conducatorii politici si religiosi ai orasului au inchiriat un bric scotian care sa le transporte tezaurul in Panama: lazi cu monede si bijuterii, smaralde netaiate, candelabre de argint, aur incrustat, crucifixuri, relicvarii aurite etc. Un tezaur fabulos. Tentatia pentru marinarii scotianului William Thompson a fost prea mare: i-au ucis pe toti spaniolii, s-au indreptat spre insula Coco, frecvent vizitata de pirati si au ascuns acolo comoara. Dar crima a fost descoperita si echipajul judecat. Singurul care a scapat a fost capitanul; s-a intors in Scotia, pe care a parasit-o curand, ostracizat, dupa care s-a stabilit in America Latina. Se pare ca s-a intors de cateva ori in insula Coco, sa mai ia aur. Insulita, aflata acum in largul Costa Ricai, a fost o adevarata Mecca pentru cautatorii de comori, dar nici unul n-a descoperit altceva decat extrema inospitalitate: Coco e practic inaccesibila, in afara a doua mici golfulete, apele inconjuratoare sunt intestate de stanci primejdioase si pline de rechini, insula e acoperita de o jungla deasa, doldora de insecte, aerul e fierbinte si umed. Dar cautatorii de comori continua sa se indrepte spre Coco.

David Allen si Gerry van Niekerk, doi sud-africani, au fost ceva mai norocosi, reusind sa descopere faimoasa epava a lui Dodington. In 1754, Robert Clive a fost desemnat guvernator adjunct in Madras si trimis in India sa impuna legea britanica. In cinci ani, intreg subcontinentul se afla sub control britanic. Dar drumul sau, in primavara lui 1755, din Anglia in India, n-a fost lipsit de aventuri. Clive si-a urcat averea pe vasul Dodington (inclusiv o lada cu 3.000 lire de aur), dar un ordin de ultim moment l-a obligat sa se imbarce pe o alta nava. In sudul Africii, in dreptul Capului, Dodington s-a distantat de celelalte cinci nave, dar cand a ajuns in golful Algoa vizibilitatea era practic nula si a esuat pe insula Chaos, incorect marcata pe harta. Din cei 270 pasageri si membri ai echipajului, nu s-au salvat decat 23. Acestia au rebotezat insula, numind-o a Pasarilor, au salvat cate ceva din comorile de pe nava, au reusit sa-si construiasca o barca si sa ajunga, dupa sapte luni, la Lourenco Marques. Desi multi au incercat sa gaseasca epava lui Dodington, tentativele au esuat. Lui David Allen si colegul sau, amandoi localnici, le-au trebuit zeci de ani in care au studiat cu atentie curentii marini si vanturile din zona. Dupa ce au localizat epava, a inceput o alta aventura. Marea inconjuratoare era plina de rechini. La suprafata, pandeau piratii, gata sa smulga eventuala comoara. Cei doi isi incetau lucrul atunci cand observau prin apropiere vreo nava suspecta. Dar comorile de pe Dodington inca n-au fost aduse in intregime la suprafata.