Alergiile reaginice - partea 1

Alergiile reaginice, cele mai raspandite forme de sensibilizare umana, se caracterizeaza printr-o reactivitate constitutionala, particular crescuta la stimuli imunologici si neimunologici. Ele reprezinta un domeniu in care impactul intre predispozitie (teren) si mediul inconjurator moduleaza evolutia afectiunilor pe care le determina.

Analizarea factorilor favorizanti ai sensibilizarii reaginice si a modalitatilor prin care variati agenti etiologici se intrica in determinismul lor, a facut posibila caracterizarea acestora si, totodata, precizarea rolului lor in punerea in valoare a unei predispozitii de boala.

Daca terenul atopic (hipersensibil) are un rol astazi suficient definit in generarea bolilor alergice reaginice, factorii de mediu reprezinta elementele de demascare a acestei predispozitii, de initiere si, mai ales, de conditionare a evolutiei lor. Astfel, ei devin principala veriga intre un angrenaj complex, putand juca atat rolul de factori favorizanti si predispozanti cat si de factori determinanti si agravanti.

Intre variatii factori etiologici specifici se detaseaza alergenii sau factorii sensibilizanti specifici.

Alergenii sunt studiati ca frecventa si prevalenta in conditii diverse de macro si microclimat, sub aspectul dinamicii concentratiei in mediu in raport cu concentratia si dinamica unor agenti ecologici, predispozanti sau inhibanti.

Este important de semnalat ca nu exista unanimitate de pareri si nici date statistice perfect superpozabile in ceea ce priveste alergiile si alergenii. Acest fapt se datoreaza metodelor deosebite de studii, diferentelor numerice a cazurilor analizate, heterogenicitatii populatiei, precum si varietatii factorilor de mediu si modului de viata care creeaza inegalitati de concentratie a alergenilor.

Intr-o varietate impresionanta de alergeni, se detaseaza un grup mai bine studiat, caruia astazi i se releva un rol important in sensibilizaea reaginica si generarea unor afectiuni frecvent instituite ca: rinite, astm, dermatite alergice, alergii digestive, anafilaxie.

Praful de casa

Praful de casa, cu o compozitie polivalenta si variata de la mediu la mediu, contine in proportii deosebite acarieni (paianjeni) de casa si stocaj, peri si scuame de animale, scuame si epiderme umane, mucegaiuri, resturi vegetale etc.

Caracterizarea specificitatii si rolului fiecareia dintre componente s-au putut stabili abia in anul 1920, cand s-a evidentiat rolul major in etiologia sensibilizarilor la praf de casa pentru acarianul dermatophagoides pteronissinus.

S-a demonstrat ca alergiile la dermatophagoides pteronissinus sunt dintre cele mai frecvente, fiind amplificate in conditii de umiditate si clima temperata.

Pe un fundal de manifestare perena, a fost relevata variabilitatea sezoniera de alergenicitate a prafului de casa, paralela cu cea a modificarilor cantitative ale dermatophagoidesului pteronissinus, dependenta de variatia factorilor de microclimat sub raportul umiditatii si temperaturii medii.

Corelarea sensibilizarii la dermatophagoides pteronissinus cu factori de mediu a condus la observarea unei incidente crescute a sensibilizarii la acest alergen la indivizi nascuti in lunile de vara si toamna.

S-a semnalat ca riscul sensibilizarii perinatale este proportional cu concentratia crescuta a acarianului in mediul familial.

Clinic, alergia la dermatophagoides pteronissinus se asociaza cu rinita, astmul bronsic si intr-un procent mai mic cu dermatitele atopice.

Cunoasterea factorilor care favorizeaza dezvoltarea acarienilor a creat premizele unor masuri de profilaxie specifica: expunerea la temperaturi scazute a lenjeriei (2 zile sub 18 grade C) sau la temperaturi de peste 56 grade C; ventilatie repetata; evitarea umiditatii in locuinte; degajarea spatiilor aglomerate.

Polenul

Un alt grup de alergeni cu rol major frecvent in sensibilizare, caracterizat amplu in zilele noastre, este reprezentat de polenuri, alergene cu raspandire regionala si sezoniera. Prezenta geografica a diferitelor tipuri de polenuri a putut fi concretizata in atlasuri polinologice.

Raspandirea diferitelor polenuri este dependenta de zona de cultura sau evolutie spontanee, de exemplu, parietaria este larg raspandita in zona mediterana, ambrozia in SUA, Canada si partial Mexic.

Dezvoltarea sezoniera in stadiul de polenizare se suprapune pentru majoritatea plantelor pe perioada de primavara si vara, exceptia este facuta de polenul de ambrozie, raspandit in lunile de toamna (septembrie si octombrie), puternic antigenic si care creaza aspectul de “epidermie polenica de toamna”.

Ponderea sensibilizarii polenice este realizata in zona temperata si de campie de sensibilizare la polenuri de graminee cu evolutie din luna mai pana la jumatatea lunii iulie.

Caracterizarea recenta si a altor anitigene a permis o noua viziune asupra fenomenelor de sensibilizare si o alta modalitate de interpretare epidemiologica. Ea este concretizata in raportarea a numeroase “cross reactivitati” intre polenuri de composee si umbelifere utilizate frecvent in fitoterapie (arnica-composee, carotele-umbelifere).